www.timpul.md

În miez de ghenar 2010, cunoscutul pedagog, dirijor de cor, om de cultură şi patriot Petru Popa îşi adună anii mulţi - 90 la număr. A absolvit Seminarul Teologic „Gavriil Bănulescu-Bodoni” din Chişinău, una dintre cele mai bune şcoli secundare din Basarabia în interbelic, unde i s-a inoculat multă cumsecădenie, bună-cuviinţă şi omenie. Pasionat de muzică, încă din copilărie completa corul călugărilor din strană, deprinzând cântatul bisericesc la Asociaţia de binefacere în numele lui Hristos, o capelă care până la 1940 se afla la intersecţia străzilor Tighina cu Ştefan cel Mare şi Sfânt. La Seminar, fiecare clasă avea corul ei. Seminaristul Popa conducea corul clasei, iar fiind pianist - acompania corul unit al Seminarului.

În 1943 a fost încorporat în Armata Română, unde de asemenea a cântat în cor. După război, P. Popa şi-a continuat studiile la Seminarul „Veniamin Costachi” din Iaşi, cu aceeaşi dragoste pentru muzică. A urmat studiile la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1953, după care a activat în calitate de asistent de dirijor la Opera din Bucureşti.

Destinul familiei Popa întruchipează destinul Basarabiei: în 1940, când, vorba lui Adrian Păunescu, ni s-a tras „graniţa peste genunchi”, soţia cu copiii au rămas în Basarabia, iar soţul - în Bucureşti. Şi-au reîntregit familia peste ani de zile… A funcţionat vreo 20 de ani în calitate de profesor de muzică şi dirijor de cor în satul Cojuşna, Străşeni, având un cor renumit, care întotdeauna a cântat pe patru voci. După ce P. Popa a trecut la Chişinău, mai pe lângă copii, satul a rămas fără cor.

Ani la rând, colegul de seminar al lui P. Popa, Toma Istrati, scriitor şi filantrop, a desfăşurat în Basarabia acţiuni de binefacere, ajutând şcoli, biserici, diverse publicaţii, a susţinut elevii fruntaşi. Petru Popa era unul dintre aghiotanţii lui Toma Istrati în organizarea acţiunilor şi a rămas pătruns până în adâncul sufletului de crezul exprimat de scriitor:
Eu am un mare dor:
Ca viaţa-mi trecătoare
Să lase un izvor
În România Mare...

...Îl văd pe Petru Popa prin arşiţa soarelui la Marea Adunare Naţională din 29 august 1989. Asculta atent pe fiecare vorbitor şi se întreba: „Oare vom izbândi?”. Odată, mă întorceam de la Cojuşna şi m-am oprit la un chioşc de pe Calea Ieşilor să cumpăr „Literatura şi arta”. Îl văd. „La chioşcurile de pe Calea Ieşilor n-o căuta, îmi zice. Le-am cumpărat eu ca să le trimit în România”.

La această vârstă onorabilă este abonat la publicaţiile de orientare democratică, le citeşte, are o memorie lucidă şi este la curent cu toate evenimentele. Nespus de tare l-au întristat evenimentele din 7 aprilie 2009. Picioarele-i duc cu greu povara anilor, dar a ţinut neapărat să meargă la alegerile pentru preşedintele României.
Soţia sa, Valentina Popa, a trecut în lumea celor drepţi în 2005, astăzi el este înconjurat de fiice, gineri, nepoţi, strănepoţi şi prieteni... La mulţi ani, iubite profesor!

Ludmila Bulat