Aureliu Busuioc (n. 26 octombrie 1928, Codreanca, raionul Străşeni) este scriitor, dramaturg şi ziarist. Este redactor-şef la ziarul "Tinerimea Moldovei" şi redactor-şef adjunct al revistei "Chipăruş". În 1977 a fost secretar al Consiliului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Debutează cu placheta de versuri pentru copii "La pădure" (1955). În acelaşi an îi apare culegerea de poezii satirice "Prafuri amare". Este autorul romanelor "Singur în faţa dragostei" (1966), ecranizat la Moldova-film , "Unchiul din Paris", "Pactul cu diavolul",, Spune-mi Gioni, al pieselor "Radu Ştefan - Intâiul şi Ultimul", "Şi sub cerul acela". Este de asemenea autor a numeroase scenarii de film.
Un interviu de Aureliu Busuioc pentru Revista "Vip Magazin" :
Cavalerul cetăţii
Exclus
în 1963 din Uniunea Jurnaliştilor pentru că nu a achitat cotizaţia de
membru, unul dintre cei mai de marcă scriitori ai timpurilor noastre,
Aureliu Busuioc, a luat în 2007 premiul de excelenţă din partea
Centrului Independent de Jurnalism pentru longevitate jurnalistică. La
ai săi 79 de ani bătuţi pe muchie, marele Busuioc continuă să scrie. La
un „pentium” performant, în apartamentul lui de pe Ştefan cel Mare,
într-un cabinet cu ventilaţie bună (nici nu are de gând să renunţe la
ţigări, tutun şi lulea), în care încap o masă de lucru, înălţimea
domnului scriitor, o lampă şi câteva vrafuri de cărţi. Serveşte cu
plăcere brânzoaice gătite de soţia sa, Tanţi, urmăreşte canalele de
sport şi-l citeşte pe Erofeev pe Internet. Când are chef şi legătură
bună, se mai uită şi prin poşta electronică. De fapt, din motive de
“lipsă de picioare” duce dorul vânătorii, pasiune pentru care ar fi
renunţat la multe.
Poate şi la scris. Poate...
Pentru
generaţia „next” de astăzi, CV-ul lui Aureliu Busuioc ar suna astfel:
autorul romanului „Singur în faţa dragostei”, apărut în 1966, lucrare
ce a bulversat literatura sovietică a vremii, fiind tradus la
Bratislava, Moscova, Vilnius şi Riga, reeditată de câteva ori, jucată
la teatre şi ecranizată la „Moldova-Film”. Debutează în poezie în 1955.
În 1969 scrie piesa „Radu Ştefan întâiul şi ultimul”, pusă în scenă la
„Luceafărul” şi interzisă mai apoi de autorităţi. Scrie la „Moldova
socialistă”, apoi scrie şi conduce la revistele „Chipăruş”, „Scânteia
leninistă”, „Tânărul leninist”, ziarul „Tinerimea Moldovei”. Între
1977-1986 - secretar al Uniunii Scriitorilor. Operele sale au fost
traduse în engleză, franceză, germană, spaniolă, bulgară, cehă. S-a
născut la 26 octombrie 1928, la Cobâlca (azi Codreanca), judeţul Orhei
în familia profesorilor Olga şi Alexandru Busuioc. Din 1935 până în
1939 este elev la Şcoala primară de aplicaţie de pe lângă Şcoala
Normală Eparhială din Chişinău; între 1939-1944 face Liceul „Alecu
Russo”. În 1944 se refugiază cu familia în România şi absolveşte
Colegiul naţional bănăţean „C. C. Iorga”, unde îşi ia şi bacalaureatul.
În 1948 îşi începe studiile la Şcoala militară de ofiţeri transmisiuni
din Sibiu, pe care, în 1949, în timpul examenelor de absolvire, o
părăseşte pentru a fi alături de familia obligată de ruşi să se
„repatrieze”. Până în 1950 familia Busuioc se află în lagărul sovietic
de filtrare de la Sighet. Apoi, în acelaşi an, se angajează
depănător-radio la un atelier din Chişinău şi devine student la
Facultatea de filologie de la Institutul pedagogic. De aici începe
epopeea marelui, legendarului Aureliu Busuioc, pomenit într-o realitate
în care „literatura” începea cu Kana şi Ponomari. El a fost cel care
l-a făcut popular pe Ion Minulescu la Chişinău, cel care în 1965 şi-a
permis o cuvântare în care a apărat limba română şi care a trăit liber,
în pofida carnetului de membru de partid.
Să
încep prin a vă declara că nu mă consider un VIP. La urma urmei, nici
tălmăcirea acestor litere mari nu mi se pare corectă, nu rezistă la
scopurile ce şi le propune revista dvs. Ar trebui Personalităţi foarte
importante. Persoane suntem toţi, chiar şi Vasea, cel care îmi sapă
grădina, dar despre care nu ştiu dacă e şi personalitate, nu l-am văzut
treaz niciodată! În ce mă priveşte – mă rog, am vrut întotdeauna să mă
acopăr de personalitate, nu cred însă că am reuşit prea mult. Nu
cochetez, dar odată ce credeţi că merit atenţia dvs. – vă stau la
dispoziţie. Vreau să vă spun că sunt personalităţi serioase în ţara
asta precum Galaicu-Păun, Beşleagă, Suceveanu, Nicolae Leahu, Maria
Şleahtiţchi. Trebuie să ştiţi, centrul cultural-literar din Chişinău,
în comparaţie cu cel de la Bălţi, nu mai face multe parale. Bălţiul e
acum în rândurile întâi în ceea ce priveşte critica literară.
Prin ce se explică acest transfer de imagine şi de talent?
Prin faptul că Chişinăul are pretenţii de grande-dame, de mare capitală
şi salon literar. Aici se lansează toate cărţile, se adună toată
bârfele. În capitală e prea mare concentraţia de scriitori (mai ales
grafomani!), baruri şi restaurante. Pe când la Bălţi sunt mai puţine
ispite şi lumea are mai mult timp să se ocupe de lucruri serioase.
Nu vă place nici cuvântul „vedetă”?
Vedete există în lumea gâzelor, efemeridele, ce se nasc dimineaţa şi
mor seara. Acestea sunt vedetele, mai ales în timpurile noastre, când
este foarte uşor să ajungi un star, când devii cântăreaţă fără a avea
voce, dacă ai în schimb un funduleţ corespunzător şi alte proeminenţe.
Multor vedete actuale le lipsesc bunul gust şi bunul simţ. La 60 de
ani, iertaţi-mă, vă rog, nu se iese pe scenă cu mini-jupe, cu o claie
de păr pe cap şi cu o voce bine trecută de vârsta maturităţii. Prea
multă maimuţăreală, papagalism. Chiar dacă este un papagal talentat,
tot papagal rămâne. Din cauza aceasta nu-mi place Leontiev. Are o voce
extraordinară, dar, îmbrăcat în izmene, se face de râs. Când văd la
televizor sau prin săli de spectacole că aceste vedete sunt primite cu
un entuziasm nemărginit, mi se face milă. Îmi pare rău pentru socie
Cine dintre scriitorii noştri poate fi considerat vedetă?
Un adevărat scriitor nu poate deveni vedetă. Vedetă a devenit unul la
noi şi cred că o să-i pară rău până la urmă... O să mă întrebaţi,
desigur, dacă puterea, politica şi scriitorul pot avea tangenţe. Vă
răspund: nu pot avea tangenţe. Pentru că scriitorul are idealuri, iar
politicianul – interese. Atunci când scriitorul se lipeşte de putere,
înseamnă că începe să aibă interese. Vrea - nu vrea - devine
complice...
Dar unii scriitori de la noi au acceptat şi acceptă jocul politicienilor. Din ce considerente „literare” o fac?
Considerentele grafomanilor se văd cu ochiul liber. Mai tragică e
situaţia celor înzestraţi: unii din dorinţa de a străluci o vreme în
lumina sofitelor destinate atotputernicilor. Alţii pentru mălai. Unii
din naivitate...
Cărtărescu, Coelho sau Brown nu sunt vedete ale literaturii de astăzi?
Cărtărescu e un geniu al literelor, dar nu e vedetă. Nu-şi speculează
succesul. Pe când Coelho m-a plictisit într-un mod îngrozitor. E un
scriitor de o filozofie aberantă. E trivial. M-am mirat: să apari în
600.000 de exemplare în România? Chiar atât de uşor se lasă înşelaţi
cititorii de vâlva care s-a făcut în jurul acestui nume? Dan Brown e un
tip care a ştiut să speculeze setea de mistică a omului de astăzi, care
e adus în asemenea condiţii, încât nu mai ştie în ce să creadă, căci
prea multe scandaluri, aiureli, secrete şi minciuni predomină în lumea
modernă.
Creaţia este o încercare de a proba rezistenţa hârtiei, spunea cineva. Poate hârtia să suporte totul sau orice?
Poate. Ca dovadă avem hârtie cu cereri de divorţ, certificate de
deces... Avem hârtie igienică, maculatură tip „Alchimistul”, dar şi
„Faust”, şi „Fraţii Karamazov”.
Se tot spune că în ultimii ani cititorul nostru şi-a cam pierdut
interesul faţă de literatură. Din ce cauză cititul nu e mai e la modă?
Lumea noastră a citit mult, dar s-au citit şi multe prostii. Pentru că
şi se scriau numai prostii. Un tânăr are nevoie de modele. La noi toţi
tinerii literaţi s-au repezit şi l-au luat drept model pe Eminescu. Dar
ăsta-i un drum spre fundul râpei. Pentru că tu n-ai să scrii niciodată
ca Eminescu, iar ceea ce faci tu este numai imitaţie, care nu prezintă
în literatură nici un interes. La fel şi copiii de astăzi: pe cine şi-l
pot lua ca model decât pe dna învăţătoare cutare sau pe dl învăţător
cutare? Iar când aceştia, la rândul lor, se lasă educaţi de
„Literatura şi arta” şi de veleitarii ce-i umplu paginile, copiii sunt
în zonă de pericol! Avem personalităţi şi în ştiinţă, şi în literatură,
dar ele datorează şcolilor sau universităţilor foarte puţin. Decât doar
învăţatul literelor şi al scrisului. Majoritatea sunt autodidacţi. Dacă
ar fi rămas Vieru cu ceea ce i-a dat institutul, n-ar mai fi fost
Vieru. Fără biblioteci întregi înghiţite, Cimpoi n-ar mai fi fost
Cimpoi. Sau dacă s-ar fi bazat Beşleagă pe ceea ce i-a dat
universitatea, nu ar fi fost cel pe care îl cunoaştem astăzi.
Ce nou s-a întâmplat în spaţiul literar dintre Nistru şi Prut de la 1989 încoace? Ce fac scriitorii?
De la ’89 încoace s-au scris sute de poezii patriotice, majoritatea
totuşi patriotarde. De la 2000 la vale începe să scoată capul şi proza.
Scriitorii încearcă să existe. Când spun literatură nu pot să mă refer
la tot ce apare tipărit. Pentru că multe din cărţile care se scriu
astăzi sunt maculatură. Ar trebui ca din grosul substrat de miceliu
(literatura celor mulţi şi nu prea dăruiţi, lucru propriu oricărei
literaturi!), să răsară mai multe ciuperci comestibile. Dar prea puţini
hribi albi avem, o mare lipsă de trufe...
Cât de căutaţi sunt astăzi scriitorii moldoveni?
Nu trebuie căutaţi, îi găseşti neapărat la toate chiolhanurile ce se
fac după lansările de cărţi care nu vor fi citite niciodată.
Cât de româneşte se scrie astăzi?
Din păcate, prea mulţi membri ai Uniunii Scriitorilor din Moldova îşi
închipuie doar că scriu româneşte. La radio şi televiziune mulţi îşi
imaginează că vorbesc româneşte. Nu-i condamn, limba română e atât de
bogată, încât uneori nu-ţi ajunge o viaţă pentru a spune că o ştii. Îi
condamn doar pentru dezinvoltura cu care încearcă să-i înveţe moldo...
româneşte pe alţii...
I-aţi citit pe post-moderniştii basarabeni? Ce părere aveţi despre scriitura fraţilor Vakulovski, a Nicoletei Esinencu...
Mă străduiesc să citesc aproape tot ce se scrie în literatura noastră.
Dar ştiţi, nu e nevoie să mănânci tot oul ca să vezi dacă e clocit.
Multe cărţi le răsfoiesc numai. Întregi - îi citesc pe Romanciuc,
Suceveanu, Teo Chiriac, Beşleagă, Saka, Eugen Lungu, Mircea Ciobanu,
Margareta Curtescu, Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu şi alţi câţiva.....
Urmăresc revistele de literatură şi critică literară: „Semn” de la
Bălţi, „Sud-Est Cultural”, „Contrafort”. Cred că sunt foarte bune.
Ziceţi post-modernişti, ca şi cum aţi vorbi de o sectă aparte. Cred că
literatura postmodernistă poate fi şi bună, şi rea. Mulţi îşi
imaginează doar că sunt postmodernişti. Cred că Vakulovski şi Nicoleta
Esinencu au deraiat niţel de pe şinele bune pe care se aflau. E
adevărat că o mare parte din viaţă se petrece în stradă, în intimitate,
chiar şi în promiscuitate. Dar nici nu pot fi de acord cu ceea ce a
făcut Vakulovski. Am acceptat „Pizdeţ”. Dar după aceea: „România? am
tras apa şi m-am dus mai departe” e inacceptabil. Admit şi obscenul, şi
„subgardul”, însă toate la locul lor, toate strict necesare. La vremea
lor nu m-au şocat nici „Tropicul racului”, nici „Amantul doamnei
Chaterley”, nici chiar „Fuck you, Eu.Ro.Pa.”. Dar cred că Nicoleta ar
putea să-şi revadă drumul de viitor. În schimb, la încercarea Nellei
Cozaru de a pune în scenă o lucrare extraordinar de interesantă şi de
ne-obscenă, „Monoloagele vaginului”, s-au pornit demonstraţiile. Dar
acolo s-au spus lucruri de o adâncime filozofică foarte serioase,
dezbateri adresate anume acestor căutări veşnice ale omului. E o piesă
în care puteai găsi într-adevăr chestiuni bune. Aţi văzut cum şi-au
bătut joc de Caragiale la „Satiricus”? Caragiale cred că şi-ar fi
pierdut graiul dacă i-ar fi văzut pe Tipătescu şi Joiţica călărindu-se
unul pe altul pe scenă, în văzul tuturor. Noua generaţie de spectatori
nu doar că acceptă acest lucru, dar îl şi cere. Pentru că astăzi foarte
mulţi au înţeles libertatea opiniei, a cuvântului tipărit drept
libertatea de a se manifesta a bunului plac, a lipsei de gust, de
ruşine, la urma urmei.
O scriitură modernă sau un film nu are succes dacă nu conţine o tentă
mai fiziologică. Unde putem găsi erotism în lumea în care trăim?
Dacă e să vorbim de tentă fiziologică, unde găseşti una mai puternică
decât în „Romeo şi Julieta”? Asta însă nu înseamnă că şi tenta (actul)
fiziologic de sub gard nu poate fi motiv de piesă sau roman. Posibil,
poate va apărea un scriitor care va dovedi contrariul. Dar în cazul
acesta, va trebui să fie un mare scriitor.
Aţi accepta un proiect comercial, o propunere pentru un roman „bulevardier”?
Nu. Cineva îţi arată un munte şi te întreabă dacă ai să-l poţi urca...
În cazul acesta, ştii ce ai de făcut. Ai în faţă reperul - piscul. Dar
când ţi se cere un roman doar ca să fie citit în closet sau stând la
coada de la dentist... Unde nu există idealuri, nu există literatură
bună. S-a terminat cu premiile Stalin.
Ce părere aveţi despre limba moldovenească şi alte atribute ale moldovenismului?
Văd că s-a bucurat tare mult tagma asta a conducătorilor când un
moşneguţ ratat de la UE (şi acolo sunt destui!) a spus că există limba
moldovenească şi toţi au strigat „ura!”. Şi mai mare a fost veselia
acestui promotor al moldovenismului, Viorel Mihail când a aflat că în
ultima ediţie a lui „Larousse” este indicat faptul că în Republica
Moldova se vorbeşte limba moldovenească. Şi dicţionarul lui Stati este
o mare distracţie. Aş numi-o provocare. Pentru că a putut provoca
hohote de râs în toată lumea. Orice societate trece prin asta, unii au
trecut cu mii de ani în urmă, alţii - cu sute, noi le trecem
astăzi. La noi - orice este posibil. E posibil ca un agramat să ajungă
ministru.
Într-o societate în care orice e posibil, avem nevoie de un lider moral?
Liderul moral nu se alege, ci se impune. Dar astăzi ca să te impui, ai
nevoie nu numai de calităţi, talent şi voinţă proprii, sunt necesare
multe altele - televiziune, ziar, libertatea absolută a cuvântului, a
opiniei. Avem astfel de persoane, dar ele nu pot depăşi toate aceste
„lipsuri”. În general, sunt un om liniştit, calm, dar sunt şi câteva
lucruri care mă cam scot din sărite. Primul ar fi scâncetele şi
lacrimile celor care se plâng de situaţia materială grea prin care
trecem. Cred, de fapt, sunt sigur, că trăim aceste vremi datorită nu
cuiva rău intenţionat, ci numai şi numai nouă înşine. Noi am „dărâmat
orânduiala cea crudă şi nedreaptă” ca să trăim mai bine şi tot noi am
dat pe apa sâmbetei marea cucerire dobândită. Mai întâi, prin numirea
în cele mai importante posturi a tot felul de demagogi şi fripturişti,
apoi pecetluindu-ne şi mai apăsat soarta cu ajutorul buletinului de
vot. Au crezut odată, apoi şi a doua oară că drumul care ne va duce
înainte este cel care ne-a dus înapoi. Vai, nostalgia, nostalgia...
Votăm întoarcerea la salamul de 2 ruble, pâinea de 16 copeici,
colhozurile de unde puteai lua ca de la mama din cotruţă. Mă întreb,
cum a reuşit satul cela din raionul Soroca să supravieţuiască demn,
fără a umple Italiile şi Spaniile cu locuitorii lui? Oare nu pentru că
nu s-au aşezat în capul ogorului ca să miorlăie, ci au luat sapa în
mână? Şi au luat-o nu aşa, cum se lua la colhoz, ci gândindu-se mai
întâi.
Nu aţi avut gândul să plecaţi?
Nu. Trag nădejde că lucrurile se pot schimba. Încetul cu încetul. Uite,
aţi văzut, în Chişinău s-a făcut ceva. Nu ştiu dacă alegerea lui
Chirtoacă a fost cea mai bună, dar important a fost votul împotriva
celuilalt... Înseamnă că lumea a început să înţeleagă câte ceva. Şi în
raioane la fel s-a întâmplat. Picătura zdrobeşte piatra nu prin putere,
ci căzând permanent.
În tinereţea dvs. ce vroiaţi să faceţi? La ce visa viitorul scriitor Aureliu Busuioc?
Aveam gândurile foarte împrăştiate, pentru că eram ca frunza pe apă.
Ţineţi minte la Mandelştam? „Mî jiviom pod soboiu ne ciuia stranî”. Am
trăit în Timişoara în zilele acelea de mari prefaceri, prefaceri spre
rău, când au pus comuniştii mâna pe putere, nu puteam să simt
pământul... Mă gândeam în permanenţă că azi-mâine o să mă umfle şi o să
mă expedieze. Vroiam să mă fac avocat. N-am avut de mic copil vise de
scriitor. Vocaţia aceasta a apărut când am venit la Chişinău şi am
nimerit în ciorba de la Institutul Creangă, în prăpădul de limbă, de
literatură, aprecieri şi critică. Dacă fac ei, înseamnă că şi eu pot să
fac ceva, m-am gândit atunci. Prima mea carte de proză, „Singur în faţa
dragostei”, la vremea ei, a făcut senzaţie. Pentru că a fost prima
carte scrisă în româneşte. A fost o replică mai mult, o parodie la ceea
ce se scria atunci. Ce se scria? Că „în satul ista îi rău şi vine un
preşedinte de colhoz, comunist, fost frontovic şi în două săptămâni,
gata, satul înflorea şi cânta cântece de slavă”. Asta era proza de
atunci. Au păţit-o şi alţii cu parodia. Cervantes l-a scris pe „Don
Quijote” ca o parodie la romanul cavaleresc. Şi a ieşit o operă de
artă. Din păcate, dimensiunile sunt un pic diferite, el este Miguel de
Saavedra, iar eu sunt Aureliu Busuioc, membru al Uniunii Scriitorilor
din Moldova.
E adevărat că scriitorii au fost printre cei mai activi promotori ai schimbărilor în perioada dezgheţului?
Am vorbit pentru prima dată despre bilingvismul acesta idiot la
congresul scriitorilor din 1965. Am fost primul acuzat. Au mai luat
cuvânt atunci Malarciuc, Vieru, Druţă. Dând tonul, nu mi s-a tipărit
după asta nimic, vreo trei ani de zile. Toate manifestările
intelectualilor de atunci au fost foarte repede stinse. Cu plăcere aş
fi continuat lupta, dacă aş fi avut cu cine. Dar s-au băgat foarte
mulţi fripturişti în toată istoria. Şi cu acel dezgheţ au început nişte
chestiuni care nu trebuiau făcute. Pentru că numai cu astea zădărai
câinii, dar nu luptai cu ei.
În perioada de renaştere naţională, 1989-1990, aţi avut o poziţie mai retrasă faţă de cele ce se întâmplau în societate...
Da, m-am situat pe o poziţie ceva mai retrasă, pentru că am avut unele
îndoieli. Îmi pare rău, dar cred că am avut dreptate. Oare nu acei
„entuziaşti”, acei „bărbaţi şi martiri ai neamului” ne-au împins la
zilele de azi? Mai ales că ştiu: mulţi dintre ei nu se pot plânge azi
de lipsuri materiale.
Ce au spus părinţii despre meseria dvs.?
Mi-au spus că mă ştiau neserios încă de mic...
Când aţi fost ultima oară la barul de la Uniunea Scriitorilor?
Din nefericire, nu la data când a fost închis.
Cu ce trăieşte astăzi intelectualul basarabean?
La noi este considerat intelectual fiecare persoană care ştie să scrie
şi să citească. Intelectualul, în orice ţară civilizată, face parte din
societatea de mijloc, este asigurat cu de toate. Intelectualul nostru,
în schimb, trebuie să-şi câştige bucata de pâine muncind la sânge.
Asta este tranziţia. Intelectualul la noi este pus în condiţii în care
nu-şi poate onora titulatura.
Mai are rost să deschidem biblioteci?
Da, putem, la noi tot ce se deschide se poate închide foarte uşor a
doua zi. Pot să le închidă şi să le transforme în cluburi şi baruri...
Oamenii trebuie învăţaţi să meargă la biblioteci, să citească.
Societatea de consum omoară foarte multe în oameni. Cred că una dintre
marile tragedii ale timpurilor noastre este televizorul. Nu aştept
nimic bun de la conflictul acesta dintre carte - televiziune şi
Internet. Televiziunii îi convine mai mult să arate ţoape, decât
emisiuni interesante. Vasea al meu mai degrabă se uită la o ţoapă sau
la emisiunile de după ora 24.00, decât să asculte un concert simfonic.
Un atribut al societăţii de consum este kitschul şi provincialismul.
Atât cititorul, cât şi telespectatorul n-o să ştie de kitsch atâta
timp, cât n-ai să-l dai. Îmi place rubrica voastră, „Dezgolite frumos”,
e făcută cu gust. „Agresezi” bunul gust al privitorului, dar nu-i
trezeşti instinctele. Acolo unde dai ocazie instinctelor să se
manifeste, începe kitschul.
Pentru ce fel de cititor aţi scris şi scrieţi?
Eu scriu pentru mine, la nivelul meu de intelect şi pentru cititorii
care au intelectul meu sau superior. Consider că vorbesc lucruri
universal ştiute. Eu nu scriu cine era Dmitrie Cantemir sau ce-i cu
lupta de la Stănileşti, presupun că oamenii ştiu toate aceste lucruri,
doar avem liceul obligatoriu. Aş vrea să scriu pentru Vasea, dar nu
pot, ar trebui să cobor sub orice nivel.
Cine vă vede primul manuscrisul?
Soţia, Tanţi, care dacă mi-a răbdat atâtea aproape şaizeci de ani, nu
se teme să-mi spună tot ce crede despre ceea ce scriu. Cornel şi
Mariana - copiii, mai aruncă şi ei câte o privire prin bazaconiile
părintelui. Nu întotdeauna strâmbă din nas. Îmi vor o bătrâneţe
liniştită...
Când şi de ce vi s-a lipit eticheta de „boem”?
M-am străduit în fel şi chip să fiu liber sau cel puţin să mă socot
liber. În mare măsură lucrul acesta mi-a reuşit într-o companie de
colegi animaţi de aceeaşi dorinţă. În condiţiile „codului moral
comsomolist-comunist”, acest lucru putea fi tratat şi a fost tratat ca
o expresie a boemei. Azi consider că deşi n-a fost vorba de o viaţă de
boem propriu-zisă, rezultatele ei au fost benefice.
Ce definiţie i-aţi da libertăţii?
Libertatea este sentimentul pe care îl trăieşti cu atât mai intens cu
cât eşti mai presat din toate părţile. La noi, din păcate, libertatea
poate fi asemănată numai cu curajul. De fapt, la modul serios,
libertatea cred că este dreptul fundamental al omului de a gândi, de a
scrie, a trăi nestingherit, dar fără a aduce atingere dreptului numit
al celorlalţi. Ori, deşi poate să pară paradoxal - libertatea este
în esenţă autocenzura comportamentului.