Aureliu Busuioc (n. 26 octombrie 1928, Codreanca, raionul Străşeni) este scriitor, dramaturg şi ziarist. Este redactor-şef la ziarul "Tinerimea Moldovei" şi redactor-şef adjunct al revistei "Chipăruş". În 1977 a fost secretar al Consiliului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Debutează cu placheta de versuri pentru copii "La pădure" (1955). În acelaşi an îi apare culegerea de poezii satirice "Prafuri amare". Este autorul romanelor "Singur în faţa dragostei" (1966), ecranizat la Moldova-film , "Unchiul din Paris", "Pactul cu diavolul",, Spune-mi Gioni, al pieselor "Radu Ştefan - Intâiul şi Ultimul", "Şi sub cerul acela". Este de asemenea autor a numeroase scenarii de film.

Un interviu de Aureliu Busuioc pentru Revista "Vip Magazin" :

Poate şi la scris. Poate...

Pentru generaţia „next” de astăzi, CV-ul lui Aureliu Busuioc ar suna astfel: autorul romanului „Singur în faţa dragostei”, apărut în 1966, lucrare ce a bulversat literatura sovietică a vremii, fiind tradus la Bratislava, Moscova, Vilnius şi Riga, reeditată de câteva ori, jucată la teatre şi ecranizată la „Moldova-Film”. Debutează în poezie în 1955. În 1969 scrie piesa „Radu Ştefan întâiul şi ultimul”, pusă în scenă la „Luceafărul” şi interzisă mai apoi de autorităţi. Scrie la „Moldova socialistă”, apoi scrie şi conduce la revistele „Chipăruş”, „Scânteia leninistă”, „Tânărul leninist”, ziarul „Tinerimea Moldovei”. Între 1977-1986 - secretar al Uniunii Scriitorilor. Operele sale au fost traduse în engleză, franceză, germană, spaniolă, bulgară, cehă. S-a născut la 26 octombrie 1928, la Cobâlca (azi Codreanca), judeţul Orhei în familia profesorilor Olga şi Alexandru Busuioc. Din 1935 până în 1939 este elev la Şcoala primară de aplicaţie de pe lângă Şcoala Normală Eparhială din Chişinău; între 1939-1944 face Liceul „Alecu Russo”. În 1944 se refugiază cu familia în România şi absolveşte Colegiul naţional bănăţean „C. C. Iorga”, unde îşi ia şi bacalaureatul. În 1948 îşi începe studiile la Şcoala militară de ofiţeri transmisiuni din Sibiu, pe care, în 1949, în timpul examenelor de absolvire, o părăseşte pentru a fi alături de familia obligată de ruşi să se „repatrieze”. Până în 1950 familia Busuioc se află în lagărul sovietic de filtrare de la Sighet. Apoi, în acelaşi an, se angajează depănător-radio la un atelier din Chişinău şi devine student la Facultatea de filologie de la Institutul pedagogic. De aici începe epopeea marelui, legendarului Aureliu Busuioc, pomenit într-o realitate în care „literatura” începea cu Kana şi Ponomari. El a fost cel care l-a făcut popular pe Ion Minulescu la Chişinău, cel care în 1965 şi-a permis o cuvântare în care a apărat limba română şi care a trăit liber, în pofida carnetului de membru de partid.

Să încep prin a vă declara că nu mă consider un VIP. La urma urmei, nici tălmăcirea acestor litere mari nu mi se pare corectă, nu rezistă la scopurile ce şi le propune revista dvs. Ar trebui Personalităţi foarte importante. Persoane suntem toţi, chiar şi Vasea, cel care îmi sapă grădina, dar despre care nu ştiu dacă e şi personalitate, nu l-am văzut treaz niciodată! În ce mă priveşte – mă rog, am vrut întotdeauna să mă acopăr de personalitate, nu cred însă că am reuşit prea mult. Nu cochetez, dar odată ce credeţi că merit atenţia dvs. – vă stau la dispoziţie. Vreau să vă spun că sunt personalităţi serioase în ţara asta precum Galaicu-Păun, Beşleagă, Suceveanu, Nicolae Leahu, Maria Şleahtiţchi. Trebuie să ştiţi, centrul cultural-literar din Chişinău, în comparaţie cu cel de la Bălţi, nu mai face multe parale. Bălţiul e acum în rândurile întâi în ceea ce priveşte critica literară.

Prin ce se explică acest transfer de imagine şi de talent?
Prin faptul că Chişinăul are pretenţii de grande-dame, de mare capitală şi salon literar. Aici se lansează toate cărţile, se adună toată bârfele. În capitală e prea mare concentraţia de scriitori (mai ales grafomani!), baruri şi restaurante. Pe când la Bălţi sunt mai puţine ispite şi lumea are mai mult timp să se ocupe de lucruri serioase.

Nu vă place nici cuvântul „vedetă”?
Vedete există în lumea gâzelor, efemeridele, ce se nasc dimineaţa şi mor seara. Acestea sunt vedetele, mai ales în timpurile noastre, când este foarte uşor să ajungi un star, când devii cântăreaţă fără a avea voce, dacă ai în schimb un funduleţ corespunzător şi alte proeminenţe. Multor vedete actuale le lipsesc bunul gust şi bunul simţ. La 60 de ani, iertaţi-mă, vă rog, nu se iese pe scenă cu mini-jupe, cu o claie de păr pe cap şi cu o voce bine trecută de vârsta maturităţii. Prea multă maimuţăreală, papagalism. Chiar dacă este un papagal talentat, tot papagal rămâne.  Din cauza aceasta nu-mi place Leontiev. Are o voce extraordinară, dar, îmbrăcat în izmene, se face de râs. Când văd la televizor sau prin săli de spectacole că aceste vedete sunt primite cu un entuziasm nemărginit, mi se face milă. Îmi pare rău pentru socie

Cine dintre scriitorii noştri poate fi considerat vedetă?
Un adevărat scriitor nu poate deveni vedetă. Vedetă a devenit unul la noi şi cred că o să-i pară rău până la urmă...  O să mă întrebaţi, desigur, dacă puterea, politica şi scriitorul pot avea tangenţe. Vă răspund: nu pot avea tangenţe. Pentru că scriitorul are idealuri, iar politicianul – interese. Atunci când scriitorul se lipeşte de putere, înseamnă că începe să aibă interese. Vrea - nu vrea - devine complice...

Dar unii scriitori de la noi au acceptat şi acceptă jocul politicienilor. Din ce considerente „literare” o fac?
Considerentele grafomanilor se văd cu ochiul liber. Mai tragică e situaţia celor înzestraţi: unii din dorinţa de a străluci o vreme în lumina sofitelor destinate atotputernicilor. Alţii pentru mălai. Unii din naivitate...

Cărtărescu, Coelho sau Brown nu sunt vedete ale literaturii de astăzi?
Cărtărescu e un geniu al literelor, dar nu e vedetă. Nu-şi speculează succesul. Pe când Coelho m-a plictisit într-un mod îngrozitor. E un scriitor de o filozofie aberantă. E trivial. M-am mirat: să apari în 600.000 de exemplare în România? Chiar atât de uşor se lasă înşelaţi cititorii de vâlva care s-a făcut în jurul acestui nume? Dan Brown e un tip care a ştiut să speculeze setea de mistică a omului de astăzi, care e adus în asemenea condiţii, încât nu mai ştie în ce să creadă, căci prea multe scandaluri, aiureli, secrete şi minciuni predomină în lumea modernă.

Creaţia este o încercare de a proba rezistenţa hârtiei, spunea cineva. Poate hârtia să suporte totul sau orice?
Poate. Ca dovadă avem hârtie cu cereri de divorţ, certificate de deces... Avem hârtie igienică, maculatură tip „Alchimistul”, dar şi „Faust”, şi „Fraţii Karamazov”.
 
Se tot spune că în ultimii ani cititorul nostru şi-a cam pierdut interesul faţă de literatură. Din ce cauză cititul nu e mai e la modă?
Lumea noastră a citit mult, dar s-au citit şi multe prostii. Pentru că şi se scriau numai prostii. Un tânăr are nevoie de modele. La noi toţi tinerii literaţi s-au repezit şi l-au luat drept model pe Eminescu. Dar ăsta-i un drum spre fundul râpei. Pentru că tu n-ai să scrii niciodată ca Eminescu, iar ceea ce faci tu este numai imitaţie, care nu prezintă în literatură nici un interes. La fel şi copiii de astăzi: pe cine şi-l pot lua ca model decât pe dna învăţătoare cutare sau pe dl învăţător cutare? Iar când aceştia, la rândul lor, se lasă  educaţi de „Literatura şi arta” şi de veleitarii ce-i umplu paginile, copiii sunt în zonă de pericol! Avem personalităţi şi în ştiinţă, şi în literatură, dar ele datorează şcolilor sau universităţilor foarte puţin. Decât doar învăţatul literelor şi al scrisului. Majoritatea sunt autodidacţi. Dacă ar fi rămas Vieru cu ceea ce i-a dat institutul, n-ar mai fi fost Vieru. Fără biblioteci întregi înghiţite, Cimpoi n-ar mai fi fost Cimpoi. Sau dacă s-ar fi bazat Beşleagă pe ceea ce i-a dat universitatea, nu ar fi fost cel pe care îl cunoaştem astăzi.

Ce nou s-a întâmplat în spaţiul literar dintre Nistru şi Prut de la 1989 încoace? Ce fac scriitorii?
De la ’89 încoace s-au scris sute de poezii patriotice, majoritatea totuşi patriotarde. De la 2000 la vale începe să scoată capul şi proza. Scriitorii încearcă să existe. Când spun literatură nu pot să mă refer la tot ce apare tipărit. Pentru că multe din cărţile care se scriu astăzi sunt maculatură. Ar trebui ca din grosul substrat de miceliu (literatura celor mulţi şi nu prea dăruiţi, lucru propriu oricărei literaturi!), să răsară mai multe ciuperci comestibile. Dar prea puţini hribi albi avem, o mare lipsă de trufe...

Cât de căutaţi sunt astăzi scriitorii moldoveni?
Nu trebuie căutaţi, îi găseşti neapărat la toate chiolhanurile ce se fac după lansările de cărţi care nu vor fi citite niciodată.

Cât de româneşte se scrie astăzi?
Din păcate, prea mulţi membri ai Uniunii Scriitorilor din Moldova îşi închipuie doar că scriu româneşte. La radio şi televiziune mulţi îşi imaginează că vorbesc româneşte. Nu-i condamn, limba română e atât de bogată, încât uneori nu-ţi ajunge o viaţă pentru a spune că o ştii. Îi condamn doar pentru dezinvoltura cu care  încearcă să-i înveţe moldo... româneşte pe alţii...

I-aţi citit pe post-moderniştii basarabeni? Ce părere aveţi despre scriitura fraţilor Vakulovski, a Nicoletei Esinencu...
Mă străduiesc să citesc aproape tot ce se scrie în literatura noastră. Dar ştiţi, nu e nevoie să mănânci tot oul ca să vezi dacă e clocit. Multe cărţi le răsfoiesc numai. Întregi - îi citesc pe Romanciuc, Suceveanu, Teo Chiriac, Beşleagă, Saka, Eugen Lungu, Mircea Ciobanu, Margareta Curtescu, Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu şi alţi câţiva..... Urmăresc revistele de literatură şi critică literară: „Semn” de la Bălţi, „Sud-Est Cultural”, „Contrafort”. Cred că sunt foarte bune. Ziceţi post-modernişti, ca şi cum aţi vorbi de o sectă aparte. Cred că literatura postmodernistă poate fi şi bună, şi rea. Mulţi îşi imaginează doar că sunt postmodernişti. Cred că Vakulovski şi Nicoleta Esinencu au deraiat niţel de pe şinele bune pe care se aflau. E adevărat că o mare parte din viaţă se petrece în stradă, în intimitate, chiar şi în promiscuitate. Dar nici nu pot fi de acord cu ceea ce a făcut Vakulovski. Am acceptat „Pizdeţ”. Dar după aceea: „România? am tras apa şi m-am dus mai departe” e inacceptabil. Admit şi obscenul, şi „subgardul”, însă toate la locul lor, toate strict necesare. La vremea lor nu m-au şocat nici „Tropicul racului”, nici „Amantul doamnei Chaterley”, nici chiar „Fuck you, Eu.Ro.Pa.”. Dar cred că Nicoleta ar putea să-şi revadă drumul de viitor.  În schimb, la încercarea Nellei Cozaru de a pune în scenă o lucrare extraordinar de interesantă şi de ne-obscenă, „Monoloagele vaginului”, s-au pornit demonstraţiile. Dar acolo s-au spus lucruri de o adâncime filozofică foarte serioase, dezbateri adresate anume acestor căutări veşnice ale omului. E o piesă în care puteai găsi într-adevăr chestiuni bune. Aţi văzut cum şi-au bătut joc de Caragiale la „Satiricus”? Caragiale cred că şi-ar fi pierdut graiul dacă i-ar fi văzut pe Tipătescu şi Joiţica călărindu-se unul pe altul pe scenă, în văzul tuturor. Noua generaţie de spectatori nu doar că acceptă acest lucru, dar îl şi cere. Pentru că astăzi foarte mulţi au înţeles libertatea opiniei, a cuvântului tipărit drept libertatea de a se manifesta a bunului plac, a lipsei de gust, de ruşine, la urma urmei.
O scriitură modernă sau un film nu are succes dacă nu conţine o tentă mai fiziologică. Unde putem găsi erotism în lumea în care trăim?
Dacă e să vorbim de tentă fiziologică, unde găseşti una mai puternică decât în „Romeo şi Julieta”? Asta însă nu înseamnă că şi tenta (actul) fiziologic de sub gard nu poate fi motiv de piesă sau roman. Posibil, poate va apărea un scriitor care va dovedi contrariul. Dar în cazul acesta, va trebui să fie un mare scriitor.

Aţi accepta un proiect comercial, o propunere pentru un roman „bulevardier”?
Nu. Cineva îţi arată un munte şi te întreabă dacă ai să-l poţi urca... În cazul acesta, ştii ce ai de făcut. Ai în faţă reperul - piscul. Dar când ţi se cere un roman doar ca să fie citit în closet sau stând la coada de  la dentist... Unde nu există idealuri, nu există literatură bună. S-a terminat cu premiile Stalin.

Ce părere aveţi despre limba moldovenească şi alte atribute ale moldovenismului?
Văd că s-a bucurat tare mult tagma asta a conducătorilor când un moşneguţ ratat de la UE (şi acolo sunt destui!) a spus că există limba moldovenească şi toţi au strigat „ura!”. Şi mai mare a fost veselia acestui promotor al moldovenismului, Viorel Mihail  când a aflat că în ultima ediţie a lui „Larousse” este indicat faptul că în Republica Moldova se vorbeşte limba moldovenească. Şi dicţionarul lui Stati este o mare distracţie. Aş numi-o provocare. Pentru  că a putut provoca hohote de râs în toată lumea. Orice societate trece prin asta, unii au trecut cu  mii de ani în urmă,     alţii - cu sute, noi le trecem astăzi. La noi - orice este posibil. E posibil  ca un agramat să ajungă ministru.

Într-o societate în care orice e posibil, avem nevoie de un lider moral?
Liderul moral nu se alege, ci se impune. Dar astăzi ca să te impui, ai nevoie nu numai de calităţi, talent şi voinţă proprii, sunt necesare multe altele - televiziune, ziar, libertatea absolută a cuvântului, a opiniei. Avem astfel de persoane, dar ele nu pot depăşi toate aceste „lipsuri”. În general, sunt un om liniştit, calm, dar sunt şi câteva lucruri care mă cam scot din sărite. Primul ar fi scâncetele şi lacrimile celor care se plâng de situaţia materială grea prin care trecem. Cred, de fapt, sunt sigur, că trăim aceste vremi datorită nu cuiva rău intenţionat, ci numai şi numai nouă înşine. Noi am „dărâmat orânduiala cea crudă şi nedreaptă” ca să trăim mai bine şi tot noi am dat pe apa sâmbetei marea cucerire dobândită. Mai întâi, prin numirea în cele mai importante posturi a tot felul de demagogi şi fripturişti, apoi pecetluindu-ne şi mai apăsat soarta cu ajutorul buletinului de vot. Au crezut odată, apoi şi a doua oară că drumul care ne va duce înainte este cel care ne-a dus înapoi. Vai, nostalgia, nostalgia... Votăm întoarcerea la salamul de 2 ruble, pâinea de 16 copeici, colhozurile de unde puteai lua ca de la mama din cotruţă. Mă întreb, cum a reuşit satul cela din raionul Soroca să supravieţuiască demn, fără a umple Italiile şi Spaniile cu locuitorii lui? Oare nu pentru că nu s-au aşezat în capul ogorului ca să miorlăie, ci au luat sapa în mână? Şi au luat-o nu aşa, cum se lua la colhoz, ci gândindu-se mai întâi.

Nu aţi avut gândul să plecaţi?
Nu. Trag nădejde că lucrurile se pot schimba. Încetul cu încetul. Uite, aţi văzut, în Chişinău s-a făcut ceva. Nu ştiu dacă alegerea lui Chirtoacă a fost cea mai bună, dar important a fost votul împotriva celuilalt... Înseamnă că lumea a început să înţeleagă câte ceva. Şi în raioane la fel s-a întâmplat. Picătura zdrobeşte piatra nu prin putere, ci căzând permanent.

În tinereţea dvs. ce vroiaţi să faceţi? La ce visa viitorul scriitor Aureliu Busuioc?
Aveam gândurile foarte împrăştiate, pentru că eram ca frunza pe apă. Ţineţi minte la Mandelştam? „Mî jiviom pod soboiu ne ciuia stranî”. Am trăit în Timişoara în zilele acelea de mari prefaceri, prefaceri spre rău, când au pus comuniştii mâna pe putere, nu puteam să simt pământul... Mă gândeam în permanenţă că azi-mâine o să mă umfle şi o să mă expedieze. Vroiam să mă fac avocat. N-am avut de mic copil vise de scriitor. Vocaţia aceasta a apărut când am venit la Chişinău şi am nimerit în ciorba de la Institutul Creangă, în prăpădul de limbă, de literatură, aprecieri şi critică. Dacă fac ei, înseamnă că şi eu pot să fac ceva, m-am gândit atunci. Prima mea carte de proză, „Singur în faţa dragostei”, la vremea ei, a făcut senzaţie. Pentru că a fost prima carte scrisă în româneşte. A fost o replică mai mult, o parodie la ceea ce se scria atunci. Ce se scria? Că „în satul ista îi rău şi vine un preşedinte de colhoz, comunist, fost frontovic şi în două săptămâni, gata, satul înflorea şi cânta cântece de slavă”. Asta era proza de atunci. Au păţit-o şi alţii cu parodia. Cervantes l-a scris pe „Don Quijote” ca o parodie la romanul cavaleresc. Şi a ieşit o operă de artă. Din păcate, dimensiunile sunt un pic diferite, el este Miguel de Saavedra, iar eu sunt Aureliu Busuioc, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.

E adevărat că scriitorii au fost printre cei mai activi promotori ai schimbărilor în perioada dezgheţului?
Am vorbit pentru prima dată despre bilingvismul acesta idiot la congresul scriitorilor din 1965. Am fost primul acuzat. Au mai luat cuvânt atunci Malarciuc, Vieru, Druţă. Dând tonul, nu mi s-a tipărit după asta nimic, vreo trei ani de zile. Toate manifestările intelectualilor de atunci au fost foarte repede stinse. Cu plăcere aş fi continuat lupta, dacă aş fi avut cu cine. Dar s-au băgat foarte mulţi fripturişti în toată istoria. Şi cu acel dezgheţ au început nişte chestiuni care nu trebuiau făcute. Pentru că numai cu astea zădărai câinii, dar nu luptai cu ei.

În perioada de renaştere naţională, 1989-1990, aţi avut o poziţie mai retrasă faţă de cele ce se întâmplau în societate...
Da, m-am situat pe o poziţie ceva mai retrasă, pentru că am avut unele îndoieli. Îmi pare rău, dar cred că am avut dreptate. Oare nu acei „entuziaşti”, acei „bărbaţi şi martiri ai neamului” ne-au împins la zilele de azi? Mai ales că ştiu: mulţi dintre ei nu se pot plânge azi de lipsuri materiale.

Ce au spus părinţii despre meseria dvs.?
Mi-au spus că mă ştiau neserios încă de mic...

Când aţi fost ultima oară la barul de la Uniunea Scriitorilor?
Din nefericire, nu la data când a fost închis.

Cu ce trăieşte astăzi intelectualul basarabean?
La noi este considerat intelectual fiecare persoană care ştie să scrie şi să citească. Intelectualul, în orice ţară civilizată, face parte din societatea de mijloc,  este asigurat cu de toate. Intelectualul nostru, în schimb, trebuie să-şi câştige bucata de pâine muncind  la sânge. Asta este tranziţia. Intelectualul la noi este pus în condiţii în care nu-şi poate onora titulatura.

Mai are rost să deschidem biblioteci?
Da, putem, la noi tot ce se deschide se poate închide foarte uşor a doua zi. Pot să le închidă şi să le transforme în cluburi şi baruri... Oamenii trebuie învăţaţi să meargă la biblioteci, să citească. Societatea de consum omoară foarte multe în oameni. Cred că una dintre marile tragedii ale timpurilor noastre este televizorul. Nu aştept nimic bun de la conflictul acesta dintre carte - televiziune şi Internet. Televiziunii îi convine mai mult să arate ţoape, decât emisiuni interesante. Vasea al meu mai degrabă se uită la o ţoapă sau la emisiunile de după ora 24.00, decât să asculte un concert simfonic. Un atribut al societăţii de consum este kitschul şi provincialismul. Atât cititorul, cât şi telespectatorul n-o să ştie de kitsch atâta timp, cât n-ai să-l dai. Îmi place rubrica voastră, „Dezgolite frumos”, e făcută cu gust. „Agresezi” bunul gust al privitorului, dar nu-i trezeşti instinctele. Acolo unde dai ocazie instinctelor să se manifeste, începe kitschul.

Pentru ce fel de cititor aţi scris şi scrieţi?
Eu scriu pentru mine, la nivelul meu de intelect şi pentru cititorii care au intelectul meu sau superior. Consider că vorbesc lucruri universal ştiute. Eu nu scriu cine era Dmitrie Cantemir sau ce-i cu lupta de la Stănileşti, presupun că oamenii ştiu toate aceste lucruri, doar avem liceul obligatoriu. Aş vrea să scriu pentru Vasea, dar nu pot, ar trebui să cobor sub orice nivel.

Cine vă vede primul manuscrisul?
Soţia, Tanţi, care dacă mi-a răbdat atâtea aproape şaizeci de ani, nu se teme să-mi spună tot ce crede despre ceea ce scriu. Cornel şi Mariana - copiii, mai aruncă şi ei câte o privire prin bazaconiile părintelui. Nu întotdeauna strâmbă din nas. Îmi vor o bătrâneţe liniştită...

Când şi de ce vi s-a lipit eticheta de „boem”?
M-am străduit în fel şi chip să fiu liber sau cel puţin să mă socot liber. În mare măsură lucrul acesta mi-a reuşit într-o companie de colegi animaţi de aceeaşi dorinţă. În condiţiile „codului moral comsomolist-comunist”, acest lucru putea fi tratat şi a fost tratat ca o expresie a boemei. Azi consider că deşi n-a fost vorba de o viaţă de boem propriu-zisă, rezultatele ei au fost benefice.

Ce definiţie i-aţi da libertăţii?
Libertatea este sentimentul pe care îl trăieşti cu atât mai intens cu cât eşti mai presat din toate părţile. La noi, din păcate, libertatea poate fi asemănată numai cu curajul. De fapt, la modul serios, libertatea cred că este dreptul fundamental al omului de a gândi, de a scrie, a trăi nestingherit, dar fără a aduce atingere dreptului numit al celorlalţi.  Ori, deşi poate să pară paradoxal  -  libertatea este în esenţă autocenzura comportamentului.